Rahova miroase a tei. si e prima zona din Bucuresti care imi da senzatia ca traiesc intr-o comunitate. Strazile nu sunt niciodata pustii. Si ma intreb cumde traiesc oamenii astia, nu cei din Rahova... oamenii in general... cum se suporta, cum de sunt multumiti de ei, si daca nu sunt, cum traiesc cu asta? cum accepta ca nu sunt cine vor sa fie, sau sine se asteapta ceilalti sa fie? sau cum stiu ce vor sa fie? cum gasesc ceva care sa le fie suficient? Cu trecerea timpului, parca se imputineaza cuvintele... parca le uit. asa cum uit posibilitatile... miile de posibilitati... nu stiu sa aleg intre ele. nu pot alege, nu ma pot hotari. nu sunt statornica. Nimic nu-mi pare suficient. Nici o alegere nu e alegerea buna. E alegera buna un timp. dupa care nu mai e suficient.
Inspaimantaroare e combinatia dintre timp si alegeri. timpul scurt si alegerile sunt multe. fericirea depinde de prea multe variabile. E ca si cum ai pune la loto. alegi combinatia de numere si astepti. Si eu nu reusesc sa o aleg. Cand in sfarsit ma conving sa dau biletul un alt numar pare cel bun. Si schimb biletul. si ajung iar in fata casei si cand sa dau biletul un alt numar nu-si mai are loc in combinatia mea. Si ma intreb daca vreodata am sa cumpar biletul.
Rahova miroase a tei, iar eu ratacesc tinand in mana un bilet necompletat, iar realitatea si numerele mele se impletesc in vise despre viitor... daca as avea mai multe vieti... Atatea lucruri de facut... coplesitor de multe. atatea dorinte... atatea idei. iar eu stau blocata in fata a zeci de mii de usi neputand sa ma hotarasc pe care sa o deschid. Am sa decid vreodata?
Din cand in cand in fata miilor de alegeri timpul pare a se opri in loc. Iar nehotararea mea pune pauza vietii. Ca intr-un joc. Si pot sa-mi reiau viata odata ce voi lua o hotarare. dar nu-i asa. Viata se scurge ca nisipul intr-o clepsidra, timpul se duce, sansele trec, oamenii uita si sunt uitati. Iar eu ratacesc prin Rahova mirosind a tei cu un bilet necompletat in mana... si timpul trece si nu intoarce capul dupa mine. Iar oamenii in jurul meu par a avea biletul completat. Si mi se rupe sufletul cu gandul la fiecare clipa pierduta si totul pare a fi in van. Nu vreau sa aleg si nu vrea sa mai numar clipele. Nu vreau regrete. Ma ingrozesc regretele. Si totul devine un regret de spaima regretelor. A nega totul e sfarsitul sau un nou inceput? Iar negatia poate fi inteleasa de oamenii ce trec pe langa mine prin Rahova mirosind a tei fluturandu-mi in fata biletele lor completate.
Oare chiar sunt completate? oare daca le-as intoarce spatele as afla ca si ei umblau la fel ca mine, vazand bilete completate in mainile tuturor, si numai eu am renuntat?
Inchei in astaptarea unor zile mai bune in care nu ma simt ca si cum as pluti in deriva, sau macar nu par singura care pluteste in deriva.